De 24 de ani într-una din nopţile din, perioada 11-13 Ianuarie, visez acelaşi om, ce-mi spune aceleaşi vorbe "să nu-i urăşti". De mult nu mai caut explicaţii, unii-mi spun că m-a impresionat prea mult. Mi se pare normal, eram copil, poate n-am gândit când la aflarea veştii am zis "dar cine-mi mai spune mie poveşti din război?", iar unii râd şi-acum pe seama asta. Imi povestea cu atâta har, încât atunci când a fost explozia de la Vega, am crezut că a început războiul şi-am fugit la el să-l rog să nu se ducă. Câte muştruluieli îmi luam, când mă căutau să merg la masă şi mă găseau la ei, da' nici eu nu mă lăsam, deşi nu mă-nvăţase nimeni le replicam "eu aici mănânc şi dacă nu vă convine plătiţi-i, ca la pădure" (a se citi restaurant). Nici nu-mi mai amintesc de câte ori mi-a luat apărarea în faţa verilor mai mari "lăsaţi-o, dacă acolo, în copaci şi pădure se simte ea bine, nu o mai chinuiti", sau vara, când îmi doream să mă bălăcesc, îmi punea o copaie veche, din lemn, la soare şi-i "ameninţa" pe toţi "dacă ia vreunul apă caldă din copaia picei, 3 zile va face numai ce vrea ea" şi nimeni nu îndrăznea, aveam numai idei trăsnite. Eu cred că ne-a iubit pe toti la fel, deşi unii-mi spun că nu eu am fost preferata, că preferatul era altul, mult mai mare decât mine. Nici nu mă interesează, eu simt că ne-a iubit, pe mine el m-a învăţat să scriu, să citesc, să spun rugăciuni, să spun dumneata, să mulţumesc, să-mi cer scuze, să-mi fac arcuri din lemn, îmi făcea toate poftele, dacă vroiam să-mi fac sabie din lemn, îmi cioplea el, dacă vroiam praştie, făcea el cum făcea şi-mi procura faimosul zgârci de lapte. Nu-mi aducea bomboane, nu mă impresionau, mie-mi aducea pene de curcan, de păuni, de ce găsea, pentru că "aşa vrea picea, ba să fie indian, ba Peneş Curcanul, ba să plece la vânătoare". Nu l-am auzit niciodată înjurând, nu l-am văzut niciodată "şifonat" şi purta mereu o pălărie, precum a lui Moromete. Îmi spunea cineva, acum două zile "au trecut 24 de ani?!? Doamneee, a fost cel mai blând om, pe care l-am cunoscut în viaţa mea şi poate tu nu-ţi aminteşti că erai mică, dar când noi îi ceream vreun sfat, ne spunea pilde, zicea că el nu-i în măsură să dea sfaturi sau să certe pe cineva, tocmai d-aia îţi zic acum: parcă eşti tactu'mare".
Acum 24 de ani a fost pentru prima oară, când am conştientizat ce-i moartea şi că indiferenţa oamenilor ucide. Era într-o Sâmbătă seara, 11 Ianuarie 1986, când a plecat să ne aducă lapte, am dat noroc şi ca întotdeauna mi-a strâns mâna tare şi-n timp ce mi-o scutura îmi zicea "dă-mi drumul la mână", de parcă eu, nu el strângeam cu atâta putere, degeaba l-ameninţam "las' că mă fac eu mare", mi-a pus pălăria lui pe cap şi mi-a zis"las' că trece pân' mă-ntorc să mă aştepti, jucăm ţintar diseară". L-am aşteptat, se înnoptase, fierbeam laptele adus de tata de la fabrică, atunci când am auzit "a murit Nenica" şi pe tata, ce-i spunea ei "am să vin cu lume multă, să nu te sperii". Săraca, a crezut că o să serbeze Sfântul Ion, nu m-a lăsat tata să-i spun nimic. Nenica s-a-ntors, dar nu am mai jucat niciodată ţintar. Şi-acum mă-ntreb, dacă un oarecare, n-ar fii zis "Dă-l dracu' un alt beţiv, altfel ce ar căuta în şant?" şi femeia aia s-ar fi dus să vadă cine e, oare Nenica ar fii apucat să mă fac mare?
Azi noapte l-am visat.
:) No comment!
RăspundețiȘtergere