Şi arbuştii plâng uneori

Nu urăsc spitalele, dar nu suport mirosul şi mizeria ce o văd acolo (In unele dintre ele). Nu urăsc spitalele, pentru că ştiu, c-aşa e viaţa, colorată şi câteodată, doar trecând pe acolo, mă mai pot bucura de ei. Ieri, o oră petrecută la capătul lui, o oră privind la o perfuzie, o oră în care m-am bucurat doar eu cu el (da, ne-am bucurat amândoi, ne-am bucurat că încă mai putem vorbi unul cu altul), în care, ca de obicei am primit aceleaşi sfaturi despre viaţă, m-a scârbit într-un fel. Am văzut o mizerie de chiuvetă, mai ceva, decât cele din gările ale uitate de lume, nişte mizerii de stative (sau cum s-or numi) pentru perfuzii, pline de sânge, nişte mucegai pe pereţi, oameni îmbrăcaţi cu haine groase, oameni abandonaţi (nu suport oamenii ce-şi lasă bolnavii prin spitale, de parcă s-ar debarasa de un lucru nefolositor)... Am ascultat Radio Cultural şi tot el mi-a povestit cum şi-au cumpărat lupii galbeni pantofi de mort, înainte de '89, într-o escapadă în Italia şi-apoi i-au purtat la noi, pe timp de ploaie şi-au rămas fără nimic, că s-au dezlipit tălpile. El m-a făcut să uit, că-s într-o mizerie de spital, pentru că aşa e el, nu vrea să ne vadă trişti.

Doar că şi arbuştii plâng uneori, pentru că arbuştii, din curtea spitalului simt şi văd.