Alte d-ale mele

Că am schimbat serviciul, unii ştiu deja; că locuiesc la Cuca Măcăii, nu mai e o dilemă pentru nimeni, dar că stau în capu... la sat şi că serviciul este in celălalt capăt al satului nu ştiu mulţi. Dimineţile sunt amuzante, merg din săru' mâna în bună dimineaţa, din întrebări adresate mie în răspunsuri adecvate (multe le înţeleg doar eu) si ajung în 2 melodii şi o juma' de ştire câteodată. Da, eu măsor timpul în melodii. Serile? Serile sunt şi mai amuzante; traversăm 100 de metrii de pădure în grup organizat şi nu ştiu cum se face că 2 seri cât am fost singură nu m-a lătrat nici măcar un câine (mint, m-au lătrat cei ai băştinaşilor şi aşa şi-au dat şi ei seama că am ajuns acasă), apoi numai faptul că trec pe la vreo 150 metri depărtare de cimitir îi ingrozeşte pe unii, care mă tot întreabă "dar nu-ţi e frică?". De ce naiba mi-ar fi frică? Sunt singurii care chiar sunt acasă întotdeauna, până acum n-am auzit să fi plecat vreunul/a sau să-i văd la dispăruţi şi nici ză nu m-a bătut pe umăr vreodată, nu mi-e frică nici de Babau (ăsta e un alt vecin de al meu) si nici că am sa mor din cauză că timp de 4 ore mi-a curs sânge dintr-o tăietură mică la un deget. Doar n-o sa trăiesc veşnic. Mă gândesc să-i întreb şi eu pe ăia de se babardesc acolo, dacă lor nu le e frică, sau poate facem ce am făcut acum zeci de ani, că doar vine toamna, dovleci găsim, cearceafuri albe încă mai există. Oricum seara ajung în 4 melodii că mai recuperez pe vreunul/a după stradă şi durează ceva vreme până îmi ţin discursul meu de Oscar ca să-i conving să vină acasă. De fiecare dată sfârşesc aşa:

Gil Dobrica - Hai acasa