Semnul exclamării şi ...

... un nou început.
Atât timp cât munceşti nu are de ce să îţi fie ruşine. Printe multe alte lucruri, asta am învăţat eu de la tata, cu toate că tot el mi-a zis să uit tot ce m-a învăţat, pentru că în ziua de azi nu mă ajută la nimic. Prea târziu TATĂ, n-am să pot să mă schimb niciodată, nu vreau să mă schimb, vreau să fiu eu. Aşadar, azi pun semnul exclamării (eu nu vreau să pun punct). Decât să stau în două locuri afectate de criză şi unul şi de impozitul forfetar, mai bine încerc să rămân eu.
Aşa că:
la primul - n-o să simt lipsa fântânii, vederii bulevardului până la sud, a jmecherilor şi a doamnelor din faţa mallului; n-o să-mi lipsească multe, dar o să-mi lipsească cheff.
la al doilea - n-o să îmi lipsească vederea spre prefectură, parcarea asta, nici pozele de acest fel:


dar cu siguranţă o să îmi lipsească EA.
Din Ploieşti n-o să-mi lipsească haosul, cretinii care fac ... în parcuri, oamenii care n-au bani de o pâine, dar îşi petrec serile la terase, doamnele care lucrează la birouri, dar n-au bani nici de o ciungă (80% dintre ele), dar o să îmi lipsească bunicii de la Emailul (ştiu nu se mai cheamă aşa), doamna de la ziare şi încă vreo 3 persoane.
Dacă greşesc e greşeala mea, e alegerea mea, dar momentan nu mă încântă cu nimic să rămân o lady de birou şi să aştept ziua în care oamenii pe care îi respect să îşi ceară scuze în faţa mea. Ştiu că am sa fiu catalogată greşit, că or să mă judece mulţi pentru faptul că am să renunţ la munca de birou, pentru ceea ce mi-am ales, dar nu îmi pasă.
Cu toate astea, sunt grele despărţirile. EA să nu plângi, n-am să mai plâng nici eu şi semnul exclamării înseamnă că eu am să te ajut de fiecare dată, am să merg până şi la morţi cu drag (nu-s morţii la care vă gândiţi voi).

REACH - GLORIA ESTEFAN